Stimați Cititori,

Avem plăcerea să vă anunțăm că la Librăria Cărturești Iași, situată în incinta Palas Mall, sunt disponibile cele două volume scrise de către Profesorul universitar dr. emerit Emil Horomnea.

Cărțile cu titlurile „Viața între speranță, destin și dulcea povară a iubirii” și „Reflecții despre viață. Quo vadis România?” mai pot fi achiziționate de la:

• Librăria Orest Tafrali  din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, Corp A, parter
• Libris accesând link-ul https://www.libris.ro/

Încrezător în sine și în semeni, prin stilul său caracteristic, autorul ne așterne în pagini crâmpeie despre viață. Așa cum este ea.

„În secolul vitezei am anulat distanțele materiale, dar le-am mărit enorm pe cele care țin de suflet. Am început să adunăm averi, dar ne-am pierdut prietenii adevarați de «ieri». Am învins tifosul și ciuma, primind, «la schimb», SIDA și gripa aviară. Ne plimbam pe lună, dar pe pământ, ne amenință încălzirea globală, poluarea, ura, terorismul și fanatismul religios. De bunăvoie am renunțat la revelația contemplării. Trăim post factum evenimente și stări, le percepem după ce deja s-au consumat. Eterna dragoste a devenit un business veritabil! Uitând de balconul Julietei și de candoarea lui Romeo, am inventat video-chat-ul și conversația «fierbinte» prin Internet… Ce surogat amar!

Unde s-a dus sublimul adevăratei iubiri pline de pasiune, patos și romantism? Asemeni bumerangului, nelegiuirea și ignoranta s-au întors împotriva noastră. Satul de noi și de păcate fără număr, pamântul se mișcă din adâncuri. Parca ar vrea să se scuture de o lume aflată în derivă. Stratul de ozon refuză să ne mai protejeze. A plecat undeva, în neant. O altă climă ne-a adus uragane, tornade și tsunami. Katrina, Elena, Victoria ș.a. nu mai reprezintă numele unor adorate femei, ci simboluri ale cerului dezlănțuit. Sub biciul pedepsei demiurgice, planeta se «topește». Atmosfera «frige», iar aerul a devenit irespirabil. Paradoxal, în sufletul nostru, a început glaciațiunea.

Suntem, pe zi ce trece, mai multă lume, dar mai puțini oameni… Mai reci, mai distanți și mai indiferenți. Poate greșesc. Îmi cer iertare! Adeseori mi-e dor de lumea cea de ieri…” Profesor universitar dr. emerit Emil HOROMNEA (Viața între speranță, destin și dulcea povară a iubirii)

• „Ce miracol! Există flori care înfloresc a doua oară în același an. Și ce sublim! Există oameni care, spre apus, pot să trăiască frumos și demn din magica iubire. De fapt, abia atunci, pământul cu cerul, dimpreună, sunt ale lor!
• Atât de înțeleaptă, demnă și frumoasă ești, încât îmi poți cere orice, în afară de un singur lucru: să nu te prețuiesc, iubindu-te!
• Aș vrea să te înving, supunându-mă ție. Aș vrea să mă cucerești, supunându-te mie. Sublimul paradox este posibil numai în adevărata iubire.

În mod inexplicabil, prin strategia economică am sacrificat, în bună măsură, investițiile. Ne ocupăm doar de prezent, iar viitorul să rămână doar… problema celor ce urmează! Nu e nici etic, nici moral! Copiii și nepoții noștri vor trebui, din nou, să-și părăsească glia și să cerșească un colț de pâine în altă țară… Mă-ntreb nedumerit de ce sfidează vremelnica putere actuală o abordare profundă și înțeleaptă a ultimului nostru rege, Mihai I de România? În semn de binemeritat respect, o reproduc în pagina de față. „Nu văd România de azi ca pe o moștenire primită în dar de la părinți, ci ca pe o țară luată cu împrumut de la copiii noștri.” Profesor universitar dr. emerit Emil Horomnea (Reflecții despre viață. Quo vadis România?)

 „Pentru că Dumnezeu ți-a dat ceva din harul comunicării, când vei ajunge cu tâmplele albite, să scrii! Să amintești acolo de rădăcinile tale, de suferințele acelor ani pe care o minte normală refuză să le creadă. Te rog din suflet, nu uita nimic! Să știi că amnezia n-a fericit pe nimeni! E semn de renunțare. Doar lașii fug din fața sorții!” (fragment din Testamentul lăsat de tatăl autorului)

O carte care te ajută să înțelegi încă puțin din ceea ce părea de nepătruns, te încurajează să spui unde-ai ajuns și-apoi te face să trăiești… ce n-ai crezut că poți trăi!

În revista Moldova Literară Nr. 1 (38) din martie 2019, fondată de Liga Scriitorilor din România, Doamna Profesoară Cella Negoiescu semnează o admirabilă sinteză asupra autorului și a cărților sale, sub titlul, la fel de inspirat ales, Meandrele unei vieţi.

Trecerea de la echinocţiul de toamnă la solstiţiul de primăvară a anului 2018, mi-a prilejuit savurarea unui regal: lansarea a două cărți aparținând unui profesor emerit, o personalitate sui-generis, care şi-a îndeplinit misiunea de apostolat didactic pe parcursul întregii sale cariere. A fost o întâlnire cu omul și slujitorul universitar Emil Horomnea, intelectualul rafinat care printr-o neobosită documentare a reușit să ne prezinte aceste admirabile lucrări. Deşi mai erau doar trei zile până la Sfânta Sărbătoare a Naşterii Domnului, ziua multaşteptată a Crăciunului, perioadă în care multă lume se pregătește să plece într-o minivacanţă, sala, frumos ornată a Casei Cărţii din Iași, destinată unor astfel de evenimente, a devenit în scurt timp neîncăpătoare. Scaunele s-au ocupat încet, încet de către academicieni, profesori cu state vechi, personalităţi marcante ale oraşului, de amici şi prieteni apropiaţi autorului.

Cunoscut pe plan naţional şi internaţional, Emil Horomnea aparţine lumii universitare, Cetăţii Almei Mater Iassiensis, începând cu aspectul fizic peste care nu se poate trece uşor. Privind la înfățișarea lui, am înțeles de ce cu ani în urmă într-o mare instituţie publică din Madrid, a fost confundat cu celebrul tenor Placido Domingo. În fața studenților lui, i s-a cerut… să dea autografe. Această nostimă întâmplare conjugată cu caracterul vădit moralizator al lucrării, ne conturează imaginea unui patriarh notoriu.

Dacă pentru cei aflaţi în sală în acea minunată seară Emil Horomnea a oferit un dar generos, peste mine a pogorât o adevărată binecuvântare. Momentul a reprezentat pentru persoana mea un corolar al unei amiciţii de peste patruzeci de ani, o camaraderie ce s-a închegat pe traseul unei sincerităţi debordante între două caractere deschise care şi-au spus păsuri, gânduri, care s-au întâlnit cu varii ocazii, la diverse evenimente vesele sau triste, aşa cum este însăşi viaţa” cu soare şi cu nori, cu bucurii şi suferinţe” ca să-l cităm pe însuşi autorul din Prologul volumului întîi. A fost, aşadar, o onoare de a prezenta (nu greşesc cu nimic dacă spun) această vastă lucrare în două volume, formată din trei părţi: Viaţa între speranţă, destin şi dulcea povară a iubirii; Reflecţii despre viaţă şi Quo vadis România?

Este o carte trăită, „smulsă din suflet”- cum mărturiseşte autorul însuşi. În confesiunile lui ne amintește că scrisul i-a adus o linişte deplină și un anume echilibru, ţinându-l departe de lumea dezlănţuită, de tot ce-i fatigant şi efemer, debarasându-l, în acelaşi timp, de noianul de banalități. A avut astfel posibilitatea să împărtăşească şi altora din greşelile în care a căzut, în speranța că ele vor fi ocolite, dar şi din convingerea că cel ce scrie din iubire şi despre iubire rămâne nemuritor. Întreaga lucrare capătă, astfel, o tentă autobiografică, constituindu-se într-o mărturisire de credinţă, o confesiune, un arc peste timp, dar şi într-o datorie de onoare îndeplinindu-se voia paternă, materializată în testamentul lăsat de propriul său tată, învăţătorul Sava Horomnea.

Înaintașul său a fost un dascăl cu suflet mare, despre care un contemporan aprecia la vremea respectivă că ar fi meritat să se scrie nu o pagină sau zece, ci un roman întreg: ”Tu, mezinul familiei ,/…/ tocmai pentru că Dumnezeu ţi-a dat ceva din harul comunicării, când vei ajunge cu tâmplele albite, să scrii! Să aminteşti acolo de rădăcinile tale, de suferinţele acelor ani pe care o minte normală refuză să le creadă, de chinul vostru şi de plânsul tău în nopţile de foame /…/ Este istoria reală cu adevărul ei cel crud, o lecţie de viaţă trăită şi de tine însuţi! Faceţi orice zidit prin muncă, valoare şi virtute! Dar dincolo de toate, o grijă să purtaţi pentru destinul vostru! Nu fiţi răzbunători, iertaţi pe cei care greşesc, spunându-le ce au greşit. Dar, mai presus de orice, pe tine, te rog din suflet, nu uita nimic! Să ştii că amnezia n-a fericit pe nimeni! E semn de renunţare. Doar laşii fug din faţa sorţii. Altminteri, oricând istoria se poate repeta!”. Aceste câteva rânduri vor constitui firul principal al întregii lucrări, sfatul tatălui fiind urmat cu evlavie.

Cele două volume sunt prefaţate de nume celebre, de profesori binecunoscuţi precum academicienii Viorel Barbu, Ion Bold și Constantin Toma, alături de reputatul profesor universitar Mihai Ristea. Fiecare dintre ei recomandă cartea ca pe „o felie de viaţă” trăită aievea de către autor, o lucrare în care cititorul se regăseşte şi se tonifiază. Cele două volume cumulează, aşa cum afirmă şi academicianul Viorel Barbu in prefaţa primei părţi, o serie de microeseuri în care sunt evocate locuri, evenimente, oameni ce au marcat viaţa autorului, momente vesele sau triste. În fața cititorului, devenit confident şi prieten totodată, autorul se adresează direct, colocvial, dezvelindu-şi interiorul fără reticenţă. Prin scrisul său, oferă interlocutorului adevăruri crude, lăsând să se întrevadă o personalitate francă, umană, care ştie să râdă, să se bucure de viaţă, dar care nu se jenează să-şi plângă nefericirea, atunci când destinul îşi aruncă anatema.

Prima parte a lucrării ne apare ca o adevărată odisee a copilăriei, adolescenţei şi tinereţii celui ce avea să devină profesorul emerit de mai târziu.

Cel de al zecelea urmaș al învăţătorului Sava Horomnea îşi începe copilăria într-o casă arătoasă cu cerdac, spre care se va reîntoarce mereu cu dor și nostalgie. Bucuria îi va fi repede sugrumată de plecarea prematură a mamei, despre care fiul va scrie mai târziu că „Cerul a îndrăgit-o mai mult decât pământul”. Luând viaţa în piept , căutând să-şi îndeplinească sarcinile şcolăreşti cu conştiinciozitate, copilul trăieşte gustând din toate neajunsurile şi discriminările noului regim ce se instala cu brutalitate, trecând aşa cum însuşi mărturiseşte- de la agonie la extaz sau minune, dar şi invers, de la subim la suferinţă şi  infern.

Titluri precum Despre părinţi şi dascăli, Copilăria între sublim şi suferinţă, Între infern, agonie şi minune, ca şi multe altele înserate în capitolul Însemnări din manuscrisele mele, punctează momente din această perioadă. Autorul se adresează cititorilor mai tineri, povestindu-le despre obstacolele unei vieți pline de privațiuni, avertizându-i în același timp asupra capcanelor ce-i pot tenta, ce le pot frânge aripile. Cu multă prețuire ne vorbește despre şcoală şi virtuţile ei, prilej pentru sine însuşi de a-şi elogia înaintaşii, de a le mulţumi, de a-i ridica pe un podium la picioarele căruia se apleacă, se prosternează cu pioşenie. Dintre numeroşii dascăli pe care si-i aminteşte cu smerenie, se conturează puternic personalitatea și chipul profesorului docent Dumitru Rusu, un adevărat mentor pentru tânărul Emil Horomnea, un sprijin intelectual, dar şi spiritual. Pentru autor, acest nume se poziţionează pe aceeaşi linie cu figura proeminentă a tatălui său, ale cărui sfaturi şi îndemnuri vor deveni literă de lege pentru întreaga viaţă a fiului. Bineînţeles, semnatarul lucrării lansate astăzi nu-şi uită nici prietenii, faţă de care-şi arată recunoştinţa, dar nu în ultimul rând, ştie să mulţumească şi Cerului pentru toate darurile cu care a fost hărăzit, pentru puterea de a se fi descurcat, într-o lume, adeseori strâmb construită.

Numeroase sunt şi eseurile  despre iubire. Deși traumatizat sufleteşte, prinde aripi, iar entuziasmul tinereţii îl copleşeşte. Vitregit de dragostea maternă, tânărul tânjeşte după o mângâiere, căutând gingăşia şi delicateţea feminină, drept împlinire a dorurilor sale. Aşa se face că o serie de eseuri au în prim plan iubirea inocentă, adolescentină, curată, uneori cu „năbădăi”, cum o caracterizează cu umor însuși autorul mai târziu. Asemenea trăiri imortalizate în zeci de pagini ne oferă o altă faţă a profesorului de azi, aceea a unui autentic visător, romantic incurabil, cu o viaţă sentimentală tumultoasă. Ascensiunea sa intelectuală nu este perturbată, tânărul de atunci transformându-se într-un educator desăvârşit, semnatar a peste 52 de cărţi, tratate și sute de articole şi studii de specialitate. Nu în cele din urmă, trebuie să menționăm paginile beletristice de astăzi care depășesc cu mult hotarele contabilităţii, o profesie pentru care are un infinit respect. Într-o viziune proprie, autorul numește contabilitatea drept „regina ştiinţelor economice”, nemeritând a fi plasată în conul de umbră a altor „ştiinţe mari”, pentru care a fost şi va rămâne mater familias.

Majoritatea eseurilor se însumează într-un spaţiu moralizator aparţinând paginilor memorialistice. Există însă și câteva scrieri despre destin, care fac concurenţă nuvelei de ficţiune, deşi au la bază întâmplări personale incredibile. Plasate în perimetrul anatomic al unui amic, prieten imaginar, evenimentele expuse în cele trei povestiri cumulate sub titlul Destinul, întâmplare, fatalitate sau blestem pun în evidenţă capacitatea narativă, puterea epică de a captiva, de a emoţiona. Drama unei căsătorii nefericite, cu elemente de telenovelă devine cutremurătoare, emoţionând cititorul. Dezvoltat, subiectul ar putea forma nucleul unui best-seller de mare succes. Trista poveste este însă succint reprodusă, fiind încadrată între blestem, fatalitate sau destin. Se observă reţinerea voită a autorului de a nu se opri prea mult la acest capitol nefast din viaţa sa.

Emblematic pentru prima parte a acestei lucrări ne apare eseul în care e redat momentul terifiant al unei nopţi de iarnă în care tânărul personaj se îndârjeşte să scape de  urmărirea unei fiare flamânde. Panica, groaza aceea nu ţin doar de senzaţional, ci lasă să se întrevadă dorinţa acerbă de a învinge, de a se agăţa de viaţă cu orice preţ. S-a spus, s-a scris că această carte aparţine unui luptător de cursă lungă. Personal, aş rămâne la expresia cinematografică, aceea de „alergător de cursă lungă”, fiindcă întreaga viaţă a acestui distins cadru universitar a fost de fapt o cursă – maraton. Pe acest traseu a trebuit să dea dovadă de tenacitate, perseverenţă, voinţă și de dorinţa de a învinge. Dar iată că Emil Horomnea a alergat pe culoarele meandrate ale vieţii şi a învins.

Anii au trecut cu bune cu rele, iar autorul ajuns la vârsta senectuţii, cu tâmplele albite, rememorează diversele întâmplări cu dor şi nostalgie. Intrând într-o cadență mai lentă a timpului, face adnotări pe seama unei vieți pline de învățăminte. Realizează astfel o serie de cugetări și aforisme, de panseuri pe care le reuneşte sub titlul sugestiv: Reflecţii despre viaţă.

În acest mod continuă periplul beletristic din prima parte, prin mici poeme în proză, armonice şi pline de substanţă, unele cunoscute, dar completate de către autor, care ştie să le încarce sensul. Delicate, ele surprind caractere, trăiri şi simţiri nepreţuite, punând în valoare latura romantică, sensibilitatea şi frumuseţea sinelui.  Multe dintre aceste reflecţii se referă la carte, la cuvânt, la iubire, la visuri şi idealuri, la modestie, la înţelepciune, la muncă, la fericire și destin. Panseuri precum: „Dragostea este limbajul trupului înnobilat de spirit, aşa cum poezia este magia cuvântului intrat în armonia sublimă a comunicării” sau „Sinceritatea este nobleţea unei legături ce rezistă în timp” sunt doar câteva dintre cele peste şase sute de cugetări ce merită memorate, nu doar citite.

Copilăria „sărmană şi desculţă” de care am amintit, despărţirea prematură de mamă, vremea întunecată a instalării unui nou regim care îi răpise, pentru o vreme, nu numai casa părintească în care se născuse, dar şi posibilitatea de a-şi continua studiile, plătind pentru aşa–zisa „origine socială nesănătoasă” a părinților, inclusiv confruntarea cu anii „epocii de aur” au avut drept consecinţă acumularea unor resentimente. Indignarea şi revolta apar încă de atunci în sufletul fragil al copilului, adâncindu-se şi acutizându-se pe parcurs.

Tristeţea şi neputinţa de a se opune unor legi strâmbe sunt evidente şi în prima parte a cărţii, dar, mai ales, în partea a treia intitulată” Quo vadis, România.

Aici revolta izbucneşte violent, fiindcă, asemeni nouă, profesorul Emil Horomnea le-a făcut faţă cu demnitate și a sperat cu fervoare într-o democraţie adevărată. Cu alte cuvinte, cea de a treia parte a lucrării nu este ruptă de celelalte două, ea trebuind considerată drept consecinţă a celor îndurate, mai ales, în copilărie și adolescenţă. Ironia, altădată, uşoară, subtilă şi superfluă la adresa caracterelor mici și bolnave, se transformă acum în sarcasm, întregul volum, căci aşa poate fi considerată această parte, devine un pamflet necruțător. Autorul încriminează cu responsabilitate greşelile postrevoluţionare de după ‘89, puterea ajungând adeseori în mâna unor incompetenţi sau nepricepuţi, care sfidează bunul simț, nemaiţinându-se cont de principii și valoare. E un cumul de acuze bine punctate și argumentate. Asemenea carenţe sunt cunoscute de noi toţi.

Împotriva acestor neajunsuri și nedreptăți, Emil Horomnea se ridică cu vehemenţă, folosind un limbaj specific celui ce lucrează cu cifrele, riguros și imparțial, care a citit și a cunoscut pulsul străzii și al omului de lângă el. Transformându-se într-un veritabil tribun, autorul menționează direct erorile și abuzurile, cu discernământul cetățeanului demn și responsabil, care ştie ce spune. Cumpătat, cel ce acuză, sugerează unele soluţii, îndemnându-şi contemporanii să privească în trecut, să cerceteze atent şi să găsească la înaintaşi modele de urmat. Ba chiar, el însuşi, îndeplinind funcții importante în cel mai mare organism al unei profesii liberale din România, respectiv preşedinte al celui de al VIII-lea Congres Internaţional al Profesiei Contabile (2008), a participat la numeroase întruniri de specialitate, naționale și internaționale. Cu argumente adecvate, aparţinând unui specialist de înaltă clasă, a formulat soluții pentru ieșirea din impas. Caracterul, vigilenţa și perseverența nu trebuie slăbite niciodată, căci dacă „somnul raţiunii naşte monştri”, cel al naţiunii, conduce la… subdezvoltare și înapoiere.

În mod cu totul special, Emil Horomnea apreciază că progresul nostru impune abandonarea obligatorie a lașității și a neimplicării. În clipa când vom deveni mai demni, mai verticali, putem spera s-avem „o țară ca afară!”. Deocamdată, susține autorul, avem de fapt ce merităm!

Cele două volume sunt bine alcătuite, fiecare dintre ele având un stil adecvat subiectelor abordate. În primele două părţi stilul este colocvial, înlesnind parcurgerea unui material consistent. Trimiterile livreşti abundă, dovedind erudiţia autorului care oferă plăcerea cititorului de a se relaxa, prin lecturarea versurilor inserate în paginele cărţii, semnate de poeti români sau străini, unele versuri aparțin însuşi autorului. Descoperim astfel lirismul şi sensibilitatea acestuia.

De la limbajul cald „Copilărie floare de cireș, desculță și sărmană” se trece în cea de a treia parte la unul caustic, virulent, principalele figuri de stil rămânând doar epitetele şi interogaţiile retorice adresate celor ce spoliază, impostorilor, fariseilor, inculţilor, falşilor patrioţi: „De ce atâta sărăcie pe un pământ binecuvântat de Cel de Sus cu atâta bogăţie? De ce ni se serveşte dezinvolt minciuna, când adevărul se află aici şi oriunde în preajma noastră ? De ce, la nesfărşit, se-aruncă vorbe goale, iluzii şi promisiuni deşarte? De unde atâta impostură şi ipocrizie la cei care ţin lecţii de morală şi dreptate ?”

Pentru acest periplu autobiografic, dar și pentru admirabila radiografie socială, cele două cărți merită citite. Ele trezesc în mintea cititorului reacții diverse de la delectare la revoltă, de la apatie la responsabilă implicare. Autorul a reuşit să realizeze o adevărată monografie a unei frământate perioade, cunoscută de majoritatea dintre noi. Parafrazând vorba cronicarului, putem spune că „nasc şi-n Moldova oameni”. Dar, parcă, şi mai bine i s-ar potrivi autorului, Emil Horomnea, portretizarea sadoveniană de la începutul capitolului al X-lea, din binecunoscutul roman Baltagul, o caracterizare a omului de la munte, acolo unde aroma brazilor te îmbată şi apa e mai rece şi mai cristalină: „Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi-n ierni cumplite, fără griji‚ în bucurii ca şi-n arşiţile lor de cuptor,/…/ mai cu samă stau în faţa soarelui c-o inimă ca din ei ruptă”. Şi Emil Horomnea stă în faţa noastră ca un român adevărat, purtând în el vigoarea şi tenacitatea străbunilor din Ţara de Sus a Moldovei, distingându-se prin nobleţea şi profunzimea verbului cu care îşi încântă studenţii, prin respectul pe care-l are pentru cei din jur, prin respectul faţă de sine, faţă de profesia sa, contribuind, astfel, la prosperarea Cetăţii care-l cinsteşte şi se mândreşte oferindu-i un loc de marcă între contemporani. – Profesor Cella Negoiescu

 

Să auzim de bine,

Geo

Consultant financiar & Consultant în afaceri